luni, 9 ianuarie 2012

ŞI SURÂDE

*
Ea percepe oraşul
ca pe o experienţă mistică.
Străzile şi pieţele
devin lumi ale frumuseţii,
pentru ca să le parcurgi călare prin ploaia
ce inundează iluzia sa cu vise limpezi.

Calul ei se roteşte pe sub cer
şi ea surâde
clădirilor de prin urbe.

Îi place mult să simtă libertatea
pe trotuarele cu pisici.

Contemplează statuile pline de promoroacă
şi ştie că în interiorul lor
vieţuiesc inimi ce simt în tăcere.

Şi continuă să meargă
prin oraşul anonim,
în picăturile norilor…

Adoră sunetele ce provin
din vitrinele prăvăliilor.
Autobuze arhipline
de chipuri ce se aseamănă cu desenele
din utopiile adormite.

Vede manechine îmbrăcate în hainele lor
pe care niciodată nu le va cumpăra,
dar asta nu contează.

Explorează soarele-răsare pe străzi şi-n grădini,
prin oraşul pustiu.

Ştie că fiecare zi
este o aventură
fără de limitele şi semnele ameţelii.

Se dă frâu liber curenţilor submarini
ce locuiesc în pietrele de la case
sau în lemnul de la scaune…

Curg ca şi când ar fi deja invizibili
în particulele microscopice
pe care acoperişurile enigmatice
le păstrează tacit.

Contagiază,
graţie privirii sale imperceptibile,
speranţa altei lumi,
pentru a visa dezbrăcată, fără de mască,
deschisă în relaţiile cu cei din jur.

Îşi părăseşte urmele din aleile mari
şi contemplează maşinile,
traficul, muzica
acestui oraş ce înaintează în gol.

Dintr-odată,
observă că există grupuri de persoane
care par a fi fericite şi mulţumite de sine.

Poate că e un miraj
sau s-ar putea să fie adevărat…

Presupune ca un pendul
existenţa zăpezii,
în buimăceala ce cuprinde totul
în conştiinţa primitivă
a unui univers eteric şi cunoscut.

Ea,
alunecă pe pantele
memoriei atavice, atât de dulce,
şi lasă împreună cu muşchii
şi în ramurile de la copacii
cu razele lor albăstrii
amintirile serilor pline de vrajă.

Urcă până în vârfurile
locurilor ce deocamdată nu sunt definite
în cartografia nopţilor sale.

Şi continuă calea înspre vâltorile
de prin sferele suave ale întâmplării…


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

Y SONRÍE

Ella siente la ciudad
como una experiencia mística.
Las calles y las plazas
se transforman en mundos de belleza,
para cabalgar bajo la lluvia
que inunda su ilusión con sueños nítidos.

Su cabello ondea bajo el cielo
y sonríe
a los edificios de la urbe.

Adora sentir la libertad
en aceras con gatos.

Contempla las estatuas con escarcha
y sabe
que en su interior
habitan corazones que sienten en secreto.

Y sigue caminando
por la ciudad anónima,
en gotas de las nubes...

Adora los sonidos que provienen
de los escaparates de las tiendas.
Autobuses repletos
con rostros que comulgan con dibujos
de utopías dormidas.

Divisa maniquíes con sus prendas
que nunca comprará,
aunque eso le da igual.

Explora el sol naciente en calles y jardines,
por la ciudad desierta.

Sabe que cada día
es una aventura
sin límites ni marcas bajo el vértigo.

Se abre a las corrientes submarinas
que habitan en las piedras de las casas
o en las maderas de los bancos...

Fluye como si fuera ya invisible
en microscópicas partículas
que los tejados enigmáticos
conservan sin palabras.

Contagia,
a través de su mirada imperceptible
la esperanza de otro mundo,
para soñar desnuda, sin las máscaras,
con relaciones sin disfraces.

Abandona sus huellas en grandes avenidas
y contempla los coches,
el tráfico, la música
de esta ciudad que avanza hacia la nada.

De pronto,
observa cómo hay grupos de personas
que parecen felices y contentas.

Puede que sea un espejismo
o quizás sea cierto...

Y asume como un péndulo
la existencia de nieve,
en la perplejidad que abarca el todo
en la conciencia primitiva
de un universo etéreo y conocido.

Ella,
desciende por las rampas
de la memoria atávica, tan dulce,
y deja con el musgo
y en ramas de los árboles
con sus luces azules
los recuerdos de tardes en la magia.

Asciende hacia las cumbres
de lugares que aún no se definen
en la cartografía de sus noches.

Y prosigue su rumbo hacia los vórtices
de las esferas suaves del azar...


Ana Muela Sopeña

Niciun comentariu: